TALENT SI CREATIE

Lia Dragomir, clasa a V-a C

Clasa a III-a B

Primăvara

de Daria Maria Zamfir, clasa a VI-a A

Cu toate că era o zi de primăvară, fulgi de nea, ce-i drept mai răsfirați, cădeau încă din cer într-un dans lin, aproape anost. Singura care părea deranjată de asta era Sophia Clearwater, elevă la Colegiul Hillgreen, cunoscut drept cel mai impozant și extravagant colegiu de la Oxford.

Strecurându-și părul roșcat printre degete, fata se uita pe geam ignorând-o pe profesoara care le dicta de la catedră cu vocea ei dubioasă (o combinație între șarpe și broască, cum ar fi zis elevii!). Într-un final, liniștea asurzitoare a sălii de clasă fu învinsă de clinchetul clopoțelului, iar toți elevii se ridicară din bănci, inclusiv Sophia. Holurile goale se umplură de strigăte de fericire a copiilor care alergau, cu câte trei bagaje în mâini, nerăbdători să prindă trenul "Hillgreen Express", pentru a merge acasă, în minivacanță. Fata îi imită și alergă cât o țineau picioarele, fiindcă de-abia aștepta să își petreacă timpul fără profesorii pe care îi ura timp de trei săptămâni!

În cele din urmă, ocupă un loc într-una din cabinele vagonului verde, de altfel și cel mai impunător și dorit de toți. Avea un aer vintage care Sophiei îi stârnea o senzație de euforie bizară, pe care nimeni nu o putea explica. Știa doar că în urmă cu aproximativ 150 de ani, numai persoane alese, precum membri ai casei regale, ar fi mers în acel vagon al acestui tren. În timp acesta a fost restaurat, dar design-ul a rămas același.

Plecarea se făcea la orele 12:45, iar acum era 12:43 și trenul încă nu se umpluse. Acest fapt nu o deranja, deoarece așa se putea bucura de drum în liniște, însă așteptarea ei fu spulberată de zarva de pe coridor, care se manifesta totdeauna în ultimele două minute.

- Te superi dacă stau aici? Peste tot e ocupat, spuse o voce necunoscută.

Sophia își ridică privirea din carte pentru a-l scana pe intrus cu ochii ei verzi clipitori, iar în cele din urmă zise:

- Nu, poți să stai. Aș putea să te întreb cine ești?

- Caspian Evans, tu?

- Sophia Clearwater.

Între ei se așternu o tăcere cumplită; nici unul nu îndrăznea să o întrerupă, până când doamna cu căruciorul cu mâncare deschise ușa cabinei și ca de obicei îi întrebă:

- Ceva de mâncare, dragilor?

Amândoi își îndreptară privirile spre ea.

- Le luăm pe toate! răspunse noul coleg de cabină al fetei scoțând la iveală niște bani dintr-unul din buzunarele gecii sale. Femeia așeză toate dulciurile pe măsuța dintre ei și apoi plecă.

- Nu vrei și tu? N-am cum să le mănânc de unul singur pe toate până ajungem acasă..., așadar mi-ar prinde bine o mână de ajutor!

- Ba da, îi răspunse în cele din urmă Sophia, după ce stătu puțin pe gânduri, întrebându-se de unde avea un puști de 13 ani (probabil, având în vedere că părea mai mare decât ea cu un an jumate-doi) atâția bani la el? Însă lăsă gândul deoparte și începură amândoi să se înfrupte cu dulciurile cumpărate de Caspian, iar cu două ore înainte să ajungă la gara terminus nu mai era nici măcar un singur pateu cu dovleac sau o tartă de căpșune.

Trecură și cele două ore, iar cei doi s-au despărțit.

Sophia se uita cu atenție după bunicul și bunica sa, care o așteptau în mașină, aproape de intrarea în gară. Odată ce a ajuns la vila bunicilor ei, se schimbă în niște haine confortabile și continuă al 15-lea capitol din "Holes", de Louis Sachar.

Afară viscolul încă domnea, nici o siluetă nu putea fi văzută în zare, nici un sunet nu se putea auzi în afară de vântul care bătea cu putere și se izbea de ferestruicile din sticlă ale camerei. Sophia își văzu de treabă până când un bubuit se auzi din dulapul din cealaltă parte a camerei. În mod normal s-ar fi prefăcut că nu s-a întâmplat nimic, dar ceva era diferit, curiozitatea o ardea pe dinăuntru ca un foc ce se extinde rapid, iar într-un final cedă și se ridică să vadă despre ce e vorba. Puse mâna pe clanță, dar ceva trăgea ușa înapoi, nelăsând-o s-o deschidă. Continuă să tragă până când căzu la pământ cu tot cu ușă. Îndepărtă repede hainele pentru a vedea ce era în spatele lor, când o briză rece și raze de lumină țâșneau din dulapul strâmt și se trezi înconjurată de zăpadă, într-un loc ce semăna foarte mult cu un bârlog, dar mult mai luxos, având în vedere că pereții erau sprijiniți pe câțiva stâlpi suflați în aur, iar pe lângă asta era supradimensionat.

Pași greoi începură să se audă din spatele fetei, urmate de voci ce nu păreau de loc omenești, fiind neobișnuit de groase. Cele două ființe se tot apropiară până când Sophia putu să asculte discuția pe care o purtau ele într-o limbă străină, mai degrabă un grohăit decât vorbit. Făcu un salt pentru a se ascunde după unul dintre stâlpi. Când simți o respirație caldă pe ceafă, urmată de un mârâit furios, Sophia se întoarse cu fața. Un urs polar de aproape trei metri înălțime se afla în fața ei! Nu stătu mult pe gânduri și o luă la fugă. Animalul însă nu rămâne pe loc și o prinde de gluga hanoracului pe care îl purta.

Sophia se legăna ca un pui în gura unei mame, însă acum nu era acea situație; ursul trântea ușă după ușă până când îi dădu drumul într-o încăpere cu aceiași stâlpi, dar acum erau mai numeroși, iar la baza fiecăruia zăceau câteva monede de aur. Ursul care o cărase până acolo grohăi ceva altuia care stătea pe un tron presărat cu oscioare de animale.

Animalul care părea mult mai mare decât celălalt urlă nervos ca și cum își proteja teritoriul, dar un lucru era ciudat, nu părea să o facă din cauza Sophiei ci, mai degrabă, din cauza seamănului său, care răspunse cu un răcnet nervos și sări spre celălalt la numai câțiva milimetri deasupra capului Sophiei. Fata se dădu repede la o parte aterizând pe unul din mormanele de aur reci ca gheața, printre care era și un soi de cristal verzui. Ca de obicei nu putu să reziste curiozității și îl luă de jos. Avea o suprafață fină, fără margini ascuțite și lăsa o senzație de căldură plăcută și o mireasmă adormitoare ca a florilor de primăvară. Amândoi urșii se opriră din luptă și își întoarseră capetele mari spre Sophia, iar apoi săriră spre ea după ce au văzut piatra verzuie. Fata își închise ochii așteptând momentul durerii mușcăturilor, dar când îi deschise fu surprinsă să vadă că se află în camera ei, fără urși și fără iarnă, până și portalul care o dusese la Polul Nord dispăruse; acum erau doar hainele Sophiei împrăștiate fără sens prin cameră, dar un lucru era cert: adusese înapoi primăvara, ceea ce era un lucru bun.

Imediat ce deschise fereastra fu lovită de mirosul florilor din grădina imensă a bunicilor săi.